În anul dedicat satului românesc, prin grija Preafericitului Patriarh Daniel şi a Sfântului Sinod al B.O.R., cu o binecuvântare şi o scurtă prezentare pe coperta a IV‑a a cărţii, semnată de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, a văzut lumina tiparului cartea teologului, juristului şi scriitorului de fericită pomenire Ioan Măgură. Volumul, îngrijit de părintele Eugen Drăgoi, aduce în prim‑plan satul românesc din fostul judeţ Covurlui, aşa cum l‑a cunoscut Ioan Măgură.
Născut în anul 1867, la Câmpina Măgura, judeţul Prahova, Ioan Măgură a absolvit Seminarul „Nifon“ din Bucureşti şi apoi a urmat Facultatea de Teologie şi Filosofie din Bucureşti. Era un bun orator, iar o vreme a fost predicator misionar în Dobrogea, apoi, după un doctorat la Liège, Belgia, s‑a îndreptat spre avocatură, în Tulcea. La Galaţi ajunge în 1898, ca avocat la Baroul din târgul de odinioară, dedicându‑se „cu tot sufletul de om bun şi cu carte, în apărarea intereselor plugarului“. Onorariul său de avocat a fost donat Episcopului Nifon al Dunării de Jos, pentru a cumpăra imobilul care adăpostea Orfelinatul din Galaţi.
Teolog, avocat, publicist, Ioan Măgură a fost membru al Parlamentului României, deputat şi senator, între anii 1920‑1929.
A trecut la cele veşnice în 17/18 octombrie 1930, slujba de pomenire fiind săvârşită de Episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos. Acest „tribun evanghelic al acestei lumi“ este cofondator al periodicului „Vremea“ (din 1907). Reţinem câteva titluri din scrierile sale: Din nevoile ţăranilor, Valea plângerei, Către alegătorii din col: II Senat, Către domnii alegători ai Colegiului al II‑lea de Senat din judeţul Covurlui, Problema agrară se pune iarăşi, Pentru ridicarea clasei ţărăneşti, Din alte vremuri.
Cu talent de mare povestitor, în amintitul mini‑volum, autorul zugrăveşte, ca pe o peliculă, imaginea ţăranului şi a traiului chinuit din satul copilăriei şi tinereţii sale, mirându‑se că o ţară aşa de bogată, „pământul făgăduinţei, al Canaanului“ are oameni atât de săraci. La Pechea, evocă personalitatea unui gospodar al satului, epitrop al bisericii, cumătrul Andone Dragomir, de care sufleteşte a fost foarte legat.
Descrie, de asemenea, satul Lunca, oamenii şi obiceiurile lor, convieţuirea paşnică pe care el a întâlnit‑o aici între proprietarul Plesnilă şi ţăranii lucrători. Cum se lua lumină la slujba Învierii şi cum se luminau şi sufletele oamenilor în zilele sărbătorii Paştelui.
Autorul povesteşte şi despre satul Slivna, „izvorul pădurii“, după tălmăcirea bătrânilor, sat din vremea lui Ștefan cel Mare, cu „neamuri ale căror obârşie se pierde în întunericul trecutului“, oameni gospodari, „bisericoşi şi hotărâţi, pe cuvântul cărora poţi pune temei“, pe care ni‑i înfăţişează ca într‑un tablou vechi, în preajma sărbătorii Anului Nou.
Un alt capitol este dedicat omului căruia ar trebui să i se ridice statuie în fiecare sat: învăţătorul rural. „Apostolul“ trimis la sat, care aprinde primul în sufletul copilului dragostea de carte, care îi dă primele cunoştinţe despre lume şi îi îndrumă primii paşi în viaţă.
Violeta Ionescu
FacebookContact